Am fost si eu, partial, la festivalul de arta pentru liceeni. Norocul m-a lovit printr-un telefon pe care l-am primit luni dupa masa de la noua mea prietena Dana care se ocupa, printre altele, de culturalizarea mea.
Am ajuns astfel luni la ora 7 la sala Izvor a teatrului Bulandra pentru, credeam eu, un concert de muzica folk al unor artisti aproape de sufletul meu. Am stat in randul doi (multumim Dana) si asteptam sa inceapa spectacolul cand, surpriza, pe scena s-a anuntat un concurs muzical la care au participat grupuri de liceeni din diverse orase ale tarii, ce-i drept, mai mult din Bucuresti. Si am ramas, de ce nu. Unii mi-au placut foarte tare in timp ce despre altii m-am intrebat, fara nici o rautate, cum de au trecut de preselectie. Una peste alta a fost o seara interesanta, plus ca a cuprins si o lansare, destul de discreta pot spune, a unui CD cu un concert ce a fost inregistrat acum 3 ani de catre Ducu Bertzi si Florian Pittis.
Miercuri am revenit in acelasi loc si la aceeasi ora pentru premierea tinerelor talente si pentru recitalul de mult promis. Prima parte a serii a cuprins decernarea premiilor pentru sectiunea muzicala si pentru teatru (care a fost marti si la care eu am chiulit nemotivat). Impresii? Cam ironic. Trebuia sa ma astept cand l-am vazut in juriu pe Virgil Iantu, ca o sa ii taxeze, dar dupa parerea mea a cam exagerat. Poate ca atmosfera din sufletul meu a fost una de melancolie fata de artistul ce a fost Motu Pittis si nu venisem de acasa pregatita sa asist la o versiune live “Megastar”. In fine, a trecut si asta.
S-au dat premiile, toata lumea a fost multumita, si a inceput partea a doua a serii, cea cu recitaluri. A urcat primul pe scena Ducu Bertzi. Clasic, pur, asa cum il stim si cum ne place. A cantat vreo patru melodii (parca), si s-a retras in aplauzele publicului pentru a face loc lui Florin Chilian, care a reusit si de aceasta data si mai ales la un eveniment atat de placut sa strice atmosfera prin ironiile infantile si aceleasi poante cel putin …nepotrivite. E interesant totusi cum reuseste totusi, sa nu respecte nici un pic publicul pentru care…se manifesta, sa spunem, si nici conditia de om in general, si totusi sa fie pe placul unora. In fine, fiecare filtreaza realitatea in felul lui. Dupa ce a terminat cu momentul artistic am revenit la starea de dinainte alaturi de Nicu Alifantis, care a reusit, cel putin mie, sa imi readuca fluturasii in stomac pentru care, pana la urma, ma aflam acolo. Si seara a fost incheiata de Mircea Baniciu care, personal, a fost cel mai pe gustul meu. Probabil pentru ca toate amintirile mele din liceu au “Pasarea Colibri” pe fundal, si melodii precum “Viata la tara” m-au din nou in stari de mult uitate.
Concluzia? Mergem si la anu’ :)
A.